Găzduiesc astăzi, în cadrul dosarului Fenomenul Piteşti, opinia unui prieten, fost elev al Liceului Teoretic "Ion Mihalache", Topoloveni (promoţia 2005), astăzi absolvent al unui master în ştiinţe politice al Universităţii Central Europene din Budapesta. Mihail Chiru, căci despre el este vorba, a realizat peste 30 de interviuri de istorie orală cu foşti deţinuţi politici, pentru Fundaţia Academia Civică, cunoscând astfel de aproape amploarea şi complexitatea sistemului de represiune al închisorilor politice din România. Articolul de astăzi trebuie parcurs cu grijă, o dată pentru valoarea informaţiilor şi bogăţia trimiterilor la surse, a doua oară pentru că, păstrând ţinuta academică, limbajul folosit aparţine unei terminologii specifice cercetării istorice şi sociologice, iar nu în ultimul rând pentru profunzimea concluziilor asupra unei istorii tragice, care se prelungeşte până în zilele noastre, observând cum "[...] descendenţii pe linie directă ai Securităţii au învins descendenţii în linie directă ai Partidului la ultimele alegeri prezidenţiale, făcând jumătate din populaţie să se bulucească la urne pentru a o re-educa pe cealaltă jumătate şi a o salva o dată pentru totdeauna de... comunism. " Aşadar, citiţi al doilea material al dosarului:
Gânduri despre Piteşti
Mihail Chiru
Dincolo de toate nuanţele istoriei sociale revizioniste, România comunistă nu s-a apropiat niciodată de arhetipul totalitar colectivist, fie el „Marea Teroare” stalinistă ori „Marele Salt Înainte” iniţiat de Mao. Exterminarea elitelor politice, intelectuale şi religioase şi reprimarea ţăranilor care se opuneau colectivizării, păstrând magnitudinea populaţiilor, nu puteau egala frenezia epurărilor, deportărilor şi uciderilor în masă din cazurile amintite. Un procent estimat cinic de profesorul Daniel Barbu (2004) la 12-15% dintre români care au suferit sau au avut rude suferind în Gulagul românesc. În schimb, prin Fenomenul Piteşti, comunismul românesc poate reclama legitim posterioritate perpetuă în materie de rafinament al pervertirii psihice.
A fost fenomenul o aberaţie lipsită de legitimitate ideologică? România adoptase, ca stat satelit al Moscovei, ideologia comunistă, „maşina de descreierat” (Glucksman, 1991: 171), în care pluralismul şi în consecinţă opiniile distincte de cele stabilite de Partid, sunt oprimate, iar purtătorii lor devin duşmani ai poporului, fără putinţa de a se apăra sau de a se sustrage pedepsei. De aici până la politicid, în sensul lui R. Rummel, nu mai este decât un pas. Se naşte astfel o ţesătură viciată de ideologie şi praxis în interiorul căreia nu se poate distinge adevărul unic de adevăr. Ideea filosofică, de la care au pornit comuniştii în formularea principiilor reeducării, este că „intelectul omului fiind tabula rasa, natura lui nu poate fi decât culturală, deci rezultatul unei educaţii sociale.” (Bacu, 1991: 24) Mergând mai departe cu raţionamentul, ei au presupus că poate exista şi un proces invers, prin care individul să fie vidat de convingerile şi personalitatea sa, şi apoi reeducat în spiritul dorit de Partid. Un proces ce se putea produce prin presiuni psihice, prin tortură fizică, sau prin amândouă. Reeducarea de la Piteşti face parte din ultima categorie, fiind astfel una totală.
Părintele Gheorghe Calciu cel care a demontat ad hoc, la procesele lotului Ţurcanu din 1954-1957, teza oficială conform căreia totul a fost făptuit de legionari din ordinul lui Horia Sima, pentru a discredita regimul comunist, este una dintre vocile cele mai autorizate pentru o desluşire a înţelesurilor Piteştiului. Deşi jurnalul său a fost confiscat la cea de a doua arestare, din 1979, cheia propusă de el, una ce aparţine deopotrivă misticii şi absurdului, nu a putut fi rătăcită: „fenomenul Piteşti nu este antiuman, ca un război, ca o ciumă, ca o revoluţie comunistă; el este suprauman, un război al infernului împotriva lui Dumnezeu, lupta diavolilor împotriva îngerilor, o liturghie întoarsă pentru a inversa ordinea verticală a cerului, pentru a înlocui în sufletul victimelor ierarhia cerească prin ierarhia diabolică” (Calciu, prefaţă la Bacu, 1991: 9)
Ceea ce distinge Fenomenul de alte băi de sânge comuniste, cum ar fi crimele din lagărul de la Lovec, Bulgaria, (acolo unde deţinuţii erau ucişi pur şi simplu, prin zdrobirea craniului cu lovituri de ciomag) este tocmai refuzul umanităţii victimei: pervertirea torţionatului - torţionar aduce cu sine imposibilitatea de a păstra ceva intact din fiinţa sa morală.
Căderea prin Piteşti, care pentru unii a fost fără de întoarcere, merită o cunoaştere exponenţială, permanent actualizată, aşa cum astăzi, după ce zeci de milioane de titluri au fost publicate despre Holocaust, cercetătorii simt încă nevoia să regândească Shoah-ul şi să chestioneze paradigme acceptate sau doar uitate. E suficient de spus că eseurile de popularizare publicate în Occident înainte de 1989 (Dumitrescu, 1978; Ierunca, 1981) despre Fenomen, cu toate meritele lor, avansaseră ideea că nimeni nu a rezistat reeducării. Faptul a fost dovedit ulterior pe baza istoriei orale şi a documente de arhivă, ca unul cel puţin improbabil (Mureşan, 2008).
Dincolo de controversa paternităţii şi de ideea transferului de “know-how” diabolic prin bunăvoinţa sovietică, se găseşte reversul necontestabil al unei responsabilităţii autohtone, pentru că o bună parte dintre executanţii au fost certamente, români. Aceasta impune fără posibilitate de îndoială o problemă veritabilă de identitate naţională: „spaţiul mioritic ca anticameră a fenomenului Piteşti...” (Patapievici, 1995: 231)
Fără a socoti cele câteva simpozioane şi întâlniri ale asociaţiilor foştilor deţinuţi politici, recenta carte a lui Alin Mureşan (2008) bazată pe interviuri extensive cu „piteşteni”, ori proiectul de film al lui Sorin Ilieşu se poate afirma că o dezbatere reală asupra spaţiului imund al Piteştiului încă aşteaptă să se nască. E un cronotop tragic pe care România post-decembristă nu şi l-a asumat, cu toate consecinţele ce decurg de aici. Una dintre ele: privatizarea închisorii Piteşti, distrugerea unei părţi a clădirii şi construirea unor blocuri de apartamente, ce au fost toate acceptate ca parte a normalităţii conversiei capitaliste a mijloacelor de producţie.
Despre Piteşti mai mult se tace. Se tace, dar lecţia este reaplicată la scală naţională cu fiecare ocazie. Nu este vorba numai despre acţiunile schizofrenice ale statului român: comunismul este condamnat, nici un comunist nu ajunge după gratii, ba mai mult, înalţi demnitari comunişti (Ion Dincă şi Paul Niculescu Mizil) sunt în continuare înmormântaţi cu onoruri naţionale. Din contră, „Piteştiul” se rejoacă postmodern, cu implicarea maselor, cu fiecare ocazie posibilă. Doar aşa putea cineva să aibă reflexul de a chema minerii să îi re-aducă pe calea cea justă pe concetăţenii lor din Piaţa Universităţii.
Doar aşa descendenţii pe linie directă ai Securităţii au învins descendenţii în linie directă ai Partidului la ultimele alegeri prezidenţiale, făcând jumătate din populaţie să se bulucească la urne pentru a o re-educa pe cealaltă jumătate şi a o salva o dată pentru totdeauna de... comunism.
Referinţe:
Dumitru Bacu, Piteşti, centru de reeducare studenţească, Editura Atlantida, Bucureşti 1991
Daniel Barbu, Republica Absentă. Politică şi societate în România postcomunistă, Editura Nemira, ediţia a II-a, revăzută şi adaugită, 2004.
Grigore Dumitrescu, Demascarea, Munchen, Ion Dumitru Verlag, 1978
Andre Glucksman, Bucătăreasa şi mâncătorul de oameni. Eseu despre raporturile dintre stat, marxism şi lagărele de concentrare, trad.de Mariana Ciolan, Humanitas, 1991
Virgil Ierunca, Fenomenul Piteşti, Editura Limite, Madrid, 1981
Alin Mureşan, Piteşti. Cronica unei sinucideri asistate, Polirom, 2008
Horia Roman Patapievici, Cerul văzut prin lentilă, cuvânt înainte de Virgil Ierunca, Editura Nemira, Bucureşti, 1995
