Clasele societăţii noastre
sau o posibilă împărţire a societăţii, apropiată nouă, în patru clase (categorii), folosind pentru aceasta raportarea la voinţă şi putere
Stăpânii, cetăţenii, experţii şi profeţii
Partea I - Stăpânii şi cetăţenii
Categoria 1 (Stăpânii)
Cei care vor să ia şi pot să încalce legea, cei ce pot să facă un rău colectiv pentru un bine personal. Nu cunosc ruşinea sau regretul, vor şi pot să domine societatea de pe poziţia celui ce “s-a ajuns”. În număr foarte mic, sunt cel mai adesea lipsiţi de orice morală sau etică. Inteligenţi, vor putea folosi permanent poziţia pentru a-şi domina contemporanii. Pot face tot ce îşi doresc, dar cel mai mult îşi doresc să poată şi mai mult. Vor adesea nemurirea pe cale mistică, religioasă sau prin dinastii mundane. Mereu asaltaţi de cei din categoria a doua, se lasă seduşi de aceştia şi fac multe greşeli. Pot face, de regulă, oricâte greşeli, poziţia permiţându-le, vor trece uşor peste acestea cu sprijinul opiniei publice exprimată de cetăţeni. Vor să fie iubiţi şi respectaţi! Vor să fie temuţi şi asta le reuşeşte cel mai bine. Pot face orice le trece prin cap şi o vor face. Au în subordine pe cei din categoria a 3-a (experţii) şi caută relaţii de apropiere cu o anume facţiune din categoria a patra, a profeţilor, având însă, mereu grijă să îi “pună la respect” pe aceştia. Prăbuşirile lor sunt memorabile şi fac deliciul cetăţenilor!
Categoria a 2-a (Cetăţenii)
Cei care vor să ia şi nu pot, sunt cei cuminţi faţă de şefu’, cei care dau cu “saru’-mâna “, ai dracu’ cu inferiorii, sperând în adâncul sufletului că vor ajunge odată şi odată la masa bogaţilor. Preiau repede comportamentul acestora ca model, de la îmbrăcăminte, vocabular, gusturi muzicale, gastronomice etc. participă adesea la discuţii critice la adresa nedreptăţii sociale, îşi asumă judecăţi de valoare morală, se declară dezgustaţi de “ăstia de la putere” şi în general şi de “noi, cei care nu facem nimic”. Judecă repede si radical![1] De regulă ei stabilesc un cod moral, ştiu “ce se face şi ce nu se face”, “ce se cade şi ce nu se cade”. În unele cazuri lipsa inteligenţei, deseori incompetenţa, lipsa specializării, lenea, superficialitatea, prostia nu le permit să urmeze profesiuni liberale, să fie competitivi în mod real pe piaţa concurenţială a muncii sau a ideilor. Astfel, stabilesc ierarhii exclusiv prin oficializarea acestora, certificându-le ori prin (auto)recunoasterea publică ori prin documente justificative: diplome, onoruri, titluri. Nu au încredere în lege, o respectă de frică, o invocă aprig în tovărăşia semenilor, dar se ţin departe de ea. Inteligenţa nu îi defineşte în niciun fel, regăsim în această categorie de la idioţi cu IQ infim, până la oameni foarte inteligenţi, răspândiţi în mod egal. Neavând beneficiu de pe urma inteligenţei, aceasta e folosită rareori, pusă în slujba “descurcărelii”. În mod cert, ei formează cea mai mare parte a societăţii şi dictează tonul acesteia. Ar fura şi au furat când au avut ocazia, au mai fost prinşi, s-au încurcat uneori, dar au căutat să colaboreze şi apoi “s-au descurcat”. Ştiu bine despre ei înşişi că sunt vulnerabili, iar în comparaţie cu stăpânii societăţii, la care se raportează întotdeauna, nu valoarează absolut nimic! Nu produc beneficii pe termen lung niciunei alte persoane, eventual fac trocuri mărunte şi de scurtă durată. Absolut instabili relaţional, par, în mod paradoxal, foarte legaţi unul de celalalt în mici cârdăşii, fără să cunoască noţiunea de solidaritate. Nu ţin cont de vreo promisiune şi trec peste orice afinitate afişată, având acceptul deplin al celorlalţi cetăţeni din grup, punând întotdeauna trădarea pe seama fatalismului. Pentru aceasta folosesc adesea forma reflexivă, impersonală. La ei se trădează, se schimbă, se fură, se minte etc. Migrează, extrem de puţini, spre categoria stăpânilor, înlocuindu-i. În mare parte se mulţumesc totuşi, ştiind că nu e la fel cu a fi stăpân adevărat, cu rolul de şefi în faţa subordonaţilor din aceaşi categorie cu ei. Sunt jigniţi de cei din categoriile experţilor şi profeţilor, dar îi înving prin număr. Întotdeauna au dreptate!
[1] Ca exemplu, în România, îi găseşti povestind "cât de frumos şi de curat" e în Occident, reprezentat de regulă prin Germania, prin autostrăzile minunate şi parcurile auto unde au tranzacţionat maşini SH. Povestesc cu drag, oricui îi ascultă, cum “acolo la ei nu vezi o hârtie pe stradă”, vorbesc cu necaz uitându-se mâhniţi la tine, ca mai apoi, semn decisiv de identificare, să scuipe şi să arunce pe jos ambalajul de la sandwich.
Interesant gandit, frumos formulat.
RăspundețiȘtergere