Fundamentul educaţiei - un articol pe care îl recomand

Recomand următorul articol pentru cei interesaţi de problemele societăţii noastre, cu accent pe educaţie şi învăţământ:
http://www.dilemaveche.ro/sectiune/studii-postuniversitare/articol/fundamentul-educatiei

Autorul articolului, Mihai Maci, lector la Facultatea de Ştiinţe Socio-Umane, Universitatea din Oradea, trasează în linii mari, într-o formă accesibilă, atractivă stilistic, motivele ce stau la baza haosului din învăţământul românesc. Împărtăşind opiniile domniei sale cu privire la rolul societăţii de a "comanda" învăţământului, pe o piaţă liberă a muncii, competenţe şi valori ce pot produce eficient, consider  edificatoare una dintre frazele de final: "Principalul beneficiar al şcolii – societatea – nu pare prea interesată de beneficiul pe care i l-ar aduce o şcoală bine fundamentată."

Dileme (2) - "Învăţământul centrat pe elev"

Înainte să centrăm pe elev nu trebuie să-l învăţăm să dea cu capul?

Faptele. Simple calcule

Luna asta am muncit pentru statul român (în educaţie) 176 de ore, adică 8 ore pe zi. Aşa zice şi fluturaşul meu de salariu. Aş spune şi eu ,dar risc să supăr multe persoane prin afirmaţia asta, deoarece domnul preşedinte le-a spus că un profesor munceşte 16 ore pe săptămână, iar ceea ce afirm eu, că aş munci 40 este prea mult! Păi hai să explic: norma didactică de predare într-o săptămână 18 ore + 1 oră de opţional, suplimentară = 19 ore. Pregătirea minimă a fiecărei ore de curs, proiectarea acesteia, realizarea materialelor, alegerea conţinutului îmi ia cel puţin 20 de minute pe fiecare oră de curs, în total 20 min. x 19 cursuri dă aproximativ 6 ore. 2 teste (în medie) x 1 (o oră de pregătire a lor) = 2 ore. Corectarea celor 2 teste la 5 minute pe fiecare lucrare face cam 5 ore (5 min. x 30 de elevi x 2). Participarea la şedinţe, comisii metodice, cercuri pedagogice = o oră în plus. Dirigenţia, timpul în şcoală la dispoziţia părinţilor mai adaugă încă 2 ore în fiecare săptămână. Pregătirea permanentă, participarea la cursuri de perfecţionare şi formare, pregătirea pentru susţinerea gradelor didactice, serviciul pe şcoală şi alte activităţi educative în afara orarului şcolar mai adaugă ceea ce mai rămânea până la 40 de ore pe săptămână.
Pe fluturaşul meu de salariu mai scrie la final şi  suma de plată, adică salariul net sau mai popular "ce iau în mână" : 997 de lei (nouăsutenouăzecişişapte de lei). Să mai spun că stau bine cu acest salariu la nivelul cancelariei, poate chiar de invidiat pentru colegii mei ce ridică în ziua plăţii puţin peste 600 de lei. Mai precizez: vechime 11 ani, grad didactic II (anul acesta susţin gradul didactic I, care este şi ultimul şi îmi va adauga la salariu încă vreo 100 de lei, astfel obţinând MAXIM posibil).

După atâtea sume să trecem şi la împărţire, operaţie elementară de altfel: 997 : 176 = 5.66 de lei pe ora !!! Dacă ar fi să o distribui numai elevilor din clasă iese puţin mai jos de 40 de bani de elev (patru mii de lei vechi) la fiecare oră predată. Mă gândesc că în grabă, în pauză lasă la magazinul de la colţ cele patru mici monezi, neobosindu-se să ia restul la suc sau sandwish! Dacă ar ştii sărmanul ce risipă face şi că tocmai acela e preţul orei la care se grăbeşte!!

Se va obiecta: "Bine domnule, dar el are 6 ore ore pe zi, nu doar cu tine!". Păi tot aritmetica ne dă soluţia, aşa că să revenim la cifre: 0,4 lei x 6 ore x 5 dă fix 12 lei pe săptămână! Uimitor, nu?

După atâtea cifre las şi 6 probleme pentru o temă de acasă:

1. Cât valorează o oră de 40 de bani?
2. Ce părere aveţi de soluţia ca elevii să fie educaţi să nu mai lase cei 40 de banuţi rest, ci să îi aducă, atunci când vin la ore, într-o cutie a ... educaţiei?
3. După câte reforme centrate pe elev se va alege praful de învăţământ?
4. Impozitul pe care părinţii îl dau statului român nu poate acoperi suma ce revine pe fiecare elev? Este o soluţie să se încaseze direct această sumă şi să fie dedusă la impozit? Putem susţine şi cazurile sociale?
5. Suntem prea săraci sau prea indiferenţi? (noi, adică: cetăţeni, părinţi, oameni cu putere decizională, profesori, elevi)
6. A se căuta un sinonim pentru indiferenţi!

Voi discuta, într-un viitor articol, unde a dus şi va duce, în opinia mea, perpetuarea acestei stări de fapt.

P.S. Am scris în debutul textului că am muncit pentru statul român. Mă gândesc dacă nu sună pretenţios şi aş înlocui cu "am muncit pentru mine în slujba oferită de statul român". Aleagă cine-o vrea, chestia asta cu statul e destul de ambiguă! Voi posta începând de mâine continuări: Faptele au consecinţe. Analiza consecinţelor. Alte opinii pe această temă. 
P.P.S. Pe aceaşi temă, în alt registru, recomand articolul de la adresa http://microbe-is-tool.blogspot.com/2010/10/sil-vous-plait-monsieur-eleve.html

Clasele societăţii noastre (II)

Notă introductivă: Cu această parte se încheie textul bunului meu prieten. Am mai primit de la el anumite comentarii şi completări pe acest subiect şi recunosc că mi-am exprimat şi eu în mai multe rânduri, în conversaţii cu el sau în scris , părerea despre tema pe care a abordat-o. Cum testul cel mai bun este opinia publică, am decis că voi veni cu aceste completări numai dacă interesul vostru o va impune.

Clasele societăţii noastre

sau o posibilă împărţire a societăţii, apropiată  nouă, în patru clase (categorii),  folosind pentru aceasta raportarea la voinţă şi putere

Stăpânii, cetăţenii, experţii şi profeţii

Partea a-II a - Experţii şi profeţii

Categoria a 3-a (Experţii)

Cei care nu vor să “se bage” chiar dacă pot să ia. De regulă sunt prost văzuţi de toţi. Tăntălăii. De cele mai multe ori oameni inteligenţi, educaţi, profund morali sau cu un cod etic solid, bazat pe tradiţie, pe valori verificate în timp. Nu îi interesează participarea activă, în societate, în mod deosebit. Conservatori. Ţin la propria imagine şi cultivă respectul de sine. Ştiu însă cum sunt priviţi de ceilalţi, deformat şi incorect în opinia lor, ca fiind ridicoli. Sunt respinşi de cei din categoria cetăţenilor pe care şi ei îi detestă profund. Din nefericire, uneori, ajung să “migreze” trist în zona acestora, lucru pe care îl consideră, în acele momente teribile, ca pe o fatalitate. Până la urmă ceilalţi (stapânii şi profeţii) le-au fost nerecunoscatori! Oamenii de categoria întâi (stăpânii) nu dau doi bani pe ei, se folosesc de priceperea lor şi de cele mai multe ori profită de obedienţa şi educaţia lor pentru a-i umili. Nu vor primi din partea stăpânilor aproape nimic. Râvnesc pe ascuns la poziţia de stăpân, jinduiesc după libertatea şi demnitatea acestei stări, dar numai pe căi acceptate moral. Un câştig la loterie sau o mostenire le-ar fi de mare ajutor. Statistic, acest lucru este extrem de rar, aşa că parvenirea nu îi caracterizează. Sunt inactivi în piaţa idelor, nu polemizează, nu exprimă opinii în societate. Au mult bun simţ. Deţin o bună calificare şi îşi fac meseria cu obsesia perfecţiunii. Mulţumiţi şi cu conştiinţa împăcata. La moartea lor nu vor să supere pe nimeni, speră să nu facă “deranj” şi să iasă discret din scenă!

Categoria  a 4-a (Profeţii)

Cei care nu vor să ia şi nu o pot face, reprezintă ultima categorie, negaţia stăpânilor. Practic există în ierarhiile sociale numai prin accident.  Neputinţa lor nu are la origini vreun handicap mental sau fizic ce poate fi diagnosticat şi în consecinţă tratat, cu toate că aceasta este un dat întotdeauna şi nu ceva dobândit ulterior. Ei pot fi oricând clasificaţi, folosind negaţia, în categoria celor ce vor şi pot, numai ca teritoriul lor este complementar celui dominat de stăpâni. Aici  găsim sfinţii (ne)canonizaţi, savanţii, poeţii organici, gânditorii, intelectualii (în sensul originar al termenului, pe acest cuvânt având o permanentă şi inegală dispută cu cetăţenii), în general naivii extrem  şi oligofrenii. Gradul de inteligenţă îi împarte în două categorii atrase polarizat, pe de o parte de genialitate şi pe alta de idioţie. Cultură extremă sau analfabetism! Foarte toleranţi sau absolut intoleranţi. Extremişti. Sunt duşmanii de moarte ai cetăţenilor, relaţie biunivocă, sunt însă toleraţi şi chiar bine văzuţi de cei din categoria stăpânilor luminaţi, care pot face cu ei acte de caritate sau de mecenat. Stăpânii societăţii se simt bine în preajma lor şi uneori le transferă din respectul cu care sunt înconjuraţi. Până la urmă se simt oarecum fraţi, o fraternitate de neînţeles pentru cei din categoriile 2 şi 3, care îi vor bănui întotdeauna pe profeţi de dorinţa de parvenire şi comportament imoral. Suferinţa lor e fără leac, perfect conştienţi de statusul lor, îşi recunosc tragismul situaţiei. Reacţiile lor în societate sunt de regulă extreme, pot fi foarte periculoşi dacă sunt ascultaţi de un stăpân prea hotărât! Ceea ce spun ei este înţeles adesea metaforic de ceilalţi, de aceea vorbele lor nu au deloc impact în mediul majoritar al cetăţenilor. Experţii (categoria a 3-a) sunt jenaţi de comportamentul deplasat al profeţilor, pentru experţi ei reprezintă răul de care trebuie să se ferească, ridicolul absolut de care se delimitează cu ajutorul bunului-simţ. Utili numai atunci când sunt protejaţi de un stăpân luminat, beneficiază de viziunea lor întreaga societate. Cei foarte inteligenţi pot deveni cu uşurinţă buni experţi (categoria a 3-a), uneori o fac, dar consideră aceasta ca fiind un sacrificiu! Duşmani ai democraţiei, sunt condamnaţi la izolare şi damnare în piaţa publică. Catalogaţi ca nebuni, ei pot fi adesea confundaţi cu aceştia prin ţinuta neconvenţională şi neclaritatea limbajului. Nu putem spune că sunt (ne)fericiţi sau (ne)dreptăţiţi, fiindcă am spune un (ne)adevăr. Fericirea, dreptatea şi adevarul sunt trăiri predilecte ale profeţilor!

Ezel Astoa

Clasele societăţii noastre (I)

Explicaţie: Acest text aparţine unuia dintre oamenii la care ţin enorm, pe numele lui: Ezel Astoa. Nu am putut să îi refuz şansa de a debuta în scris, dorinţă veche a lui, astfel i-am oferit, mărunt gest de amiciţie, un spaţiu pe blog. Lucrarea sa o voi posta în două părţi, motivul fiind în primul rând întinderea, dar şi perioada necesară pentru buna înţelegere a textului. Să fie primit aşa cum se cuvine!

Clasele societăţii noastre

sau o posibilă împărţire a societăţii, apropiată  nouă, în patru clase (categorii),  folosind pentru aceasta raportarea la voinţă şi putere

Stăpânii, cetăţenii, experţii şi profeţii

Partea I - Stăpânii şi cetăţenii

Categoria 1 (Stăpânii)

Cei care vor să ia şi pot să încalce legea, cei ce pot să facă un rău colectiv pentru un bine personal. Nu cunosc ruşinea sau regretul, vor şi pot să domine societatea de pe poziţia celui ce “s-a ajuns”. În număr foarte mic, sunt cel mai adesea lipsiţi de orice morală sau etică. Inteligenţi, vor putea folosi permanent poziţia pentru a-şi domina contemporanii. Pot face tot ce îşi doresc, dar cel mai mult îşi doresc să poată şi mai mult. Vor adesea nemurirea pe cale mistică, religioasă sau prin dinastii mundane. Mereu asaltaţi de cei din categoria a doua, se lasă seduşi de aceştia şi fac multe greşeli. Pot face, de regulă, oricâte greşeli, poziţia permiţându-le, vor trece uşor peste acestea cu sprijinul opiniei publice exprimată de cetăţeni. Vor să fie iubiţi şi respectaţi! Vor să fie temuţi şi asta le reuşeşte cel mai bine. Pot face orice le trece prin cap şi o vor face. Au în subordine pe cei din categoria a 3-a (experţii) şi caută relaţii de apropiere cu o anume facţiune din categoria a patra, a profeţilor, având însă, mereu grijă să îi “pună la respect” pe aceştia. Prăbuşirile lor sunt memorabile şi fac deliciul cetăţenilor! 

Categoria a 2-a (Cetăţenii)

Cei care vor să ia şi nu pot, sunt cei cuminţi faţă de şefu’, cei care dau cu “saru’-mâna “, ai dracu’ cu inferiorii, sperând în adâncul sufletului că vor ajunge odată şi odată la masa bogaţilor. Preiau repede comportamentul acestora ca model, de la îmbrăcăminte, vocabular, gusturi muzicale, gastronomice etc. participă adesea la discuţii critice la adresa nedreptăţii sociale, îşi asumă judecăţi de valoare morală, se declară dezgustaţi de “ăstia de la putere” şi în general şi de “noi, cei care nu facem nimic”. Judecă repede si radical![1] De regulă ei stabilesc un cod moral, ştiu “ce se face şi ce nu se face”, “ce se cade şi ce nu se cade”. În unele cazuri  lipsa inteligenţei, deseori incompetenţa, lipsa specializării, lenea, superficialitatea, prostia nu le permit să urmeze profesiuni liberale, să fie competitivi în mod real pe piaţa concurenţială a muncii sau a ideilor. Astfel, stabilesc ierarhii exclusiv prin oficializarea acestora, certificându-le ori prin (auto)recunoasterea publică ori prin documente justificative: diplome, onoruri, titluri.  Nu au încredere în lege, o respectă de frică, o invocă aprig în tovărăşia semenilor, dar se ţin departe de ea. Inteligenţa nu îi defineşte în niciun fel, regăsim în această categorie de la idioţi cu IQ infim, până la oameni foarte inteligenţi, răspândiţi în mod egal. Neavând beneficiu de pe urma inteligenţei, aceasta e folosită rareori, pusă în slujba “descurcărelii”. În mod cert, ei formează cea mai mare parte a societăţii şi dictează tonul acesteia. Ar fura şi au furat când au avut ocazia, au mai fost prinşi, s-au încurcat uneori, dar au căutat să colaboreze şi apoi “s-au descurcat”. Ştiu bine despre ei înşişi că sunt vulnerabili, iar în comparaţie cu stăpânii societăţii, la care se raportează întotdeauna, nu valoarează absolut nimic! Nu produc beneficii pe termen lung niciunei alte persoane, eventual fac trocuri mărunte şi de scurtă durată. Absolut instabili relaţional, par, în mod paradoxal, foarte legaţi unul de celalalt în mici cârdăşii, fără să cunoască noţiunea de solidaritate. Nu ţin cont de vreo promisiune şi trec peste orice afinitate afişată, având acceptul deplin al celorlalţi cetăţeni din grup, punând întotdeauna trădarea pe seama fatalismului. Pentru aceasta folosesc adesea forma reflexivă, impersonală. La ei se trădează, se schimbă, se fură, se minte etc. Migrează, extrem de puţini, spre categoria stăpânilor, înlocuindu-i. În mare parte se mulţumesc totuşi, ştiind că nu e la fel cu a fi stăpân adevărat, cu rolul de şefi în faţa subordonaţilor din aceaşi categorie cu ei. Sunt jigniţi de cei din categoriile experţilor şi profeţilor, dar îi înving prin număr. Întotdeauna au dreptate!

---

[1] Ca exemplu, în România, îi găseşti povestind "cât de frumos şi de curat" e în Occident, reprezentat de regulă prin Germania, prin autostrăzile minunate şi parcurile auto unde au tranzacţionat maşini SH. Povestesc cu drag, oricui îi ascultă, cum “acolo la ei nu vezi o hârtie pe stradă”, vorbesc cu necaz uitându-se mâhniţi la tine, ca mai apoi, semn decisiv de identificare,  să scuipe şi să arunce pe jos ambalajul de la sandwich.

Dileme (1)

Dacă eu sunt prost plătit, tu esti prost plătit şi el e prost plătit înseamnă că toţi suntem proşti plătiţi?