Aforism

Să nu faci nimic e foarte greu: nu ştii niciodată cînd termini.
(Leslie Nielsen)

Testul găurii negre

"NASA a descoperit cea mai tânără gaură neagră aflată în vecinătatea Terrei, într-o altă galaxie. Aceasta se află la 50 de milioane de ani lumină, o distanţă foarte mare de Pământ, dar suficient de aproape pentru astrofizicieni, astfel încât aceştia să-i poată studia evoluţia.
Oamenii de ştiinţă spun că această gaură neagră înghite foarte multă materie cosmică şi se încălzeşte, fiind astfel foarte luminoasă.
Ei au subliniat însă că nu pot determina vârsta exactă a acestei găuri negre, dar presupun că are aproximativ 30 de ani. 

Oamenii de stiinţă cred că SN 1979C  fost descoperit pentru prima dată de un astronom amator în 1979 şi a fost  formată atunci când o stea de aproximativ 20 de ori mai mare decât Soarele s-a prăbuşit." (conform www.realitatea.net)  


Consider acest anunţ ca fiind un test de credulitate şi în acelaşi timp de manipulare. L-am numit testul găurii negre şi are toate ingredientele unei manipulări a maselor: difuzarea în presa (de calitate), apelul la date exacte, ştiinţifice, contextualizarea cu apropiatul sfârşit al lumii etc. Pentru cei ce au înţeles măcar minimal ce reprezintă un an lumină, ce înseamnă să priveşti un obiect aflat la o aşa distanţă (milioane de ani lumină), că a privi astfel înseamnă a privi în spaţiu, dar mai ales în trecut, este uşor să spun că este imposibil ca un obiect (gaura neagră) să existe de 30 de ani şi să fie vizibil la o distanţă de 50 de milioane de ani lumină.


Evident că ştirea poate fi corectată pentru a-i da sens. Dacă momentul pe care noi îl observăm are 30 de ani, este cu totul altceva, dar ultima frază care ne spune că fenomenul a fost observat prima dată acum 31 de ani (1979) ne bagă de tot în ceaţă "galactică".


Bine venite îmi par acum vorbele lui A.Einstein, mare iubitor de înţelepciune:
"Doar două lucruri sunt infinite, universul şi prostia umană, însă nu sunt sigur despre primul."

Doggy style

Rareori ne mai întâlnim
stând drept
ca semn al recunoaşterii

ne privim amar şi ne salutăm din ochi
precum condamnaţii la moarte
în dimineaţa execuţiei.

Oameni târându-şi viaţa după ei
în nişte pungi de plastic
pline cu mâncare de câine.

Câini reformaţi în blană de lei
muşcând straşnic
din ziua de mâine.

Peste tot putoare de câine
locul infam
al luptelor pierdute.

Câinii stăpânilor
marcând altarele
ridică picioarele slabe

şi latră la tot ce-i mai înalt
ca un stat de câine turbat
în patru labe.

Noul concept de grevă (protest social)

În speranţa unei valorificări în sens sociologic (antropologic) voi descrie noul concept de grevă (formă de protest) în mediul educat al celor ce lucrează în învăţământ. Acesta aduce cel putin două mutaţii severe, prin antagonismul cu sensul originar al protestului social, şi anume:

1. Greva (protestul) care nu supără pe nimeni, mai ales pe Şef, fie acesta director, inspector, primar, lider politic local etc. Astfel, la grevă se cere voie conducerii, se precizează permanent că profesorii nu vor să supere pe nimeni, că vor şi ei (acest şi ca semn al autoumilirii) să o ducă mai bine, se face cu grijă protestul şi cu capul plecat. Să nu uit: şi cu ruşine.

2. Greva (protestul) care nu implică nicio pierdere (sacrificiu) material din partea celor ce o fac. Înainte şi în timpul grevei se întreabă permanent, cu îngrijorare firească ţinând cont numai de nivelul de subzistenţă, dacă se vor da banii şi pentru zilele cât se face grevă. Chiar se consideră normal să se dea banii (acest se reflexiv al ambiguităţii mentale şi morale) pe perioada protestului. Se speră ca în urma grevei nimeni să nu piardă ceva, sau, dacă o fi să fie, să piardă alţii!

În acest sens se poate înţelege situaţia actuală din educaţie, cu un ministru extrem de tranşant, aproape imun la dialog, nefăcând concesii partenerilor din sistem, cu o firavă opoziţie, cu legi fundamentale care trec prin asumarea răspunderii, cu reforme ce vor fi în scurt timp ele însele reformate.
Multe voci importante, aparţinând figurilor politice, liderilor de sindicat sau celebrilor analişti critică neaşezarea, zic ei firească, a ministrului la masa dialogului. În consecinţă, negocierile, iniţiate eventual de domnul ministru, ar face parte din vreun cod al bunelor maniere democratic-ministeriale! Aşa se maschează evidenţa: dl. ministru, pe bună dreptate, nu se aşează la masa dialogului, din simplul motiv că nu are cu cine negocia! Nu mă refer aici la persoane de bună credinţă, lideri de sindicat sau distinşi colegi profesori, din contră, am tot respectul pentru cei ce încearcă să schimbe ceva. Însă negocierea presupune minimal două părţi care au ce împărţi, care se află acolo fiind reprezentative şi susţinute de o anumită forţă.

Cei ce vin la negociere ca reprezentanţi ai profesorilor, adepţi ai noului concept de grevă, care nu supără pe nimeni şi care nu presupune un minim sacrificiu, nu vor avea niciodată sorţi de izbândă. Mai mult, vor fi permanent umiliţi şi folosiţi în mod josnic în interesul momentului politic. În acest context, chiar primirea lor la audienţe şi discuţii pare dubioasă de-a dreptul.
Se subînţelege că domnul ministru cunoaşte cu acurateţe situaţia din sistem, lucru dovedit de fiecare dată, iar comportamentul domniei sale este dominant.

Las deschis acest text spre discuţii şi cercetare.

Dacă

Dacă-ţi rămâne mintea când cei din jur şi-o pierd
Şi fiindcă-o ai te apasă sub vorbe care dor,
Dacă mai crezi în tine când alţii nu mai cred
Şi-i ierţi şi nu te superi de îndoiala lor,

Dacă de aşteptare nu osteneşti nicicând,
Nici de minciuna goală nu-ţi clatini gândul drept,
Dacă, izbit de ură, nu te răzbuni urând
Şi totuşi nu-ţi pui mască de sfânt sau înţelept,

Dacă visezi, dar visul stăpân de nu ţi-l faci,
Sau gândul, deşi judeci, de nu 'ţi este un ţel,
Dacă-ncercând triumful sau prăbuşirea taci
Şi poţi, prin amândouă trecând, să fii la fel,

Dacă înduri să afli cinstitul tău cuvânt
Răstălmăcit, naivii să ducă în ispită,
Sau truda vieţii tale, înspulberată-n vânt,
De poate iar s-o ‘nalţe unealta-ţi prea tocită,

Dacă poţi strânge toate câştigurile tale
Ca să le joci pe-o carte şi să le pierzi aşa,
Şi iarăşi de la capăt să-ncepi aceeaşi cale
Fără să spui o vorbă de neizbânda ta,

Dacă poţi gândul, nervii şi inima să-i pui
Să te slujească încă peste puterea lor,
Deşi în trupul firav o altă forţă nu-i 
Afară de voinţa ce le impune spor,

Dacă te vrea mulţimea, deşi n-ai linguşit,
Şi lângă şef tu umbli ca lângă-un oarecare, 
Dacă de răi sau prieteni nu poţi să fii rănit,
Dacă nu numai unul, ci toţi îţi dau crezare,

Dacă ajungi să umpli minutul trecător 
Cu şasezeci de clipe de veşnicii,

Mereu,
Vei fi pe-ntreg Pământul deplin stăpânitor
Şi, mai presus de toate, un OM –copilul meu!


Rudyard Kipling – „Dacă”

Fundamentul educaţiei - un articol pe care îl recomand

Recomand următorul articol pentru cei interesaţi de problemele societăţii noastre, cu accent pe educaţie şi învăţământ:
http://www.dilemaveche.ro/sectiune/studii-postuniversitare/articol/fundamentul-educatiei

Autorul articolului, Mihai Maci, lector la Facultatea de Ştiinţe Socio-Umane, Universitatea din Oradea, trasează în linii mari, într-o formă accesibilă, atractivă stilistic, motivele ce stau la baza haosului din învăţământul românesc. Împărtăşind opiniile domniei sale cu privire la rolul societăţii de a "comanda" învăţământului, pe o piaţă liberă a muncii, competenţe şi valori ce pot produce eficient, consider  edificatoare una dintre frazele de final: "Principalul beneficiar al şcolii – societatea – nu pare prea interesată de beneficiul pe care i l-ar aduce o şcoală bine fundamentată."

Dileme (2) - "Învăţământul centrat pe elev"

Înainte să centrăm pe elev nu trebuie să-l învăţăm să dea cu capul?

Faptele. Simple calcule

Luna asta am muncit pentru statul român (în educaţie) 176 de ore, adică 8 ore pe zi. Aşa zice şi fluturaşul meu de salariu. Aş spune şi eu ,dar risc să supăr multe persoane prin afirmaţia asta, deoarece domnul preşedinte le-a spus că un profesor munceşte 16 ore pe săptămână, iar ceea ce afirm eu, că aş munci 40 este prea mult! Păi hai să explic: norma didactică de predare într-o săptămână 18 ore + 1 oră de opţional, suplimentară = 19 ore. Pregătirea minimă a fiecărei ore de curs, proiectarea acesteia, realizarea materialelor, alegerea conţinutului îmi ia cel puţin 20 de minute pe fiecare oră de curs, în total 20 min. x 19 cursuri dă aproximativ 6 ore. 2 teste (în medie) x 1 (o oră de pregătire a lor) = 2 ore. Corectarea celor 2 teste la 5 minute pe fiecare lucrare face cam 5 ore (5 min. x 30 de elevi x 2). Participarea la şedinţe, comisii metodice, cercuri pedagogice = o oră în plus. Dirigenţia, timpul în şcoală la dispoziţia părinţilor mai adaugă încă 2 ore în fiecare săptămână. Pregătirea permanentă, participarea la cursuri de perfecţionare şi formare, pregătirea pentru susţinerea gradelor didactice, serviciul pe şcoală şi alte activităţi educative în afara orarului şcolar mai adaugă ceea ce mai rămânea până la 40 de ore pe săptămână.
Pe fluturaşul meu de salariu mai scrie la final şi  suma de plată, adică salariul net sau mai popular "ce iau în mână" : 997 de lei (nouăsutenouăzecişişapte de lei). Să mai spun că stau bine cu acest salariu la nivelul cancelariei, poate chiar de invidiat pentru colegii mei ce ridică în ziua plăţii puţin peste 600 de lei. Mai precizez: vechime 11 ani, grad didactic II (anul acesta susţin gradul didactic I, care este şi ultimul şi îmi va adauga la salariu încă vreo 100 de lei, astfel obţinând MAXIM posibil).

După atâtea sume să trecem şi la împărţire, operaţie elementară de altfel: 997 : 176 = 5.66 de lei pe ora !!! Dacă ar fi să o distribui numai elevilor din clasă iese puţin mai jos de 40 de bani de elev (patru mii de lei vechi) la fiecare oră predată. Mă gândesc că în grabă, în pauză lasă la magazinul de la colţ cele patru mici monezi, neobosindu-se să ia restul la suc sau sandwish! Dacă ar ştii sărmanul ce risipă face şi că tocmai acela e preţul orei la care se grăbeşte!!

Se va obiecta: "Bine domnule, dar el are 6 ore ore pe zi, nu doar cu tine!". Păi tot aritmetica ne dă soluţia, aşa că să revenim la cifre: 0,4 lei x 6 ore x 5 dă fix 12 lei pe săptămână! Uimitor, nu?

După atâtea cifre las şi 6 probleme pentru o temă de acasă:

1. Cât valorează o oră de 40 de bani?
2. Ce părere aveţi de soluţia ca elevii să fie educaţi să nu mai lase cei 40 de banuţi rest, ci să îi aducă, atunci când vin la ore, într-o cutie a ... educaţiei?
3. După câte reforme centrate pe elev se va alege praful de învăţământ?
4. Impozitul pe care părinţii îl dau statului român nu poate acoperi suma ce revine pe fiecare elev? Este o soluţie să se încaseze direct această sumă şi să fie dedusă la impozit? Putem susţine şi cazurile sociale?
5. Suntem prea săraci sau prea indiferenţi? (noi, adică: cetăţeni, părinţi, oameni cu putere decizională, profesori, elevi)
6. A se căuta un sinonim pentru indiferenţi!

Voi discuta, într-un viitor articol, unde a dus şi va duce, în opinia mea, perpetuarea acestei stări de fapt.

P.S. Am scris în debutul textului că am muncit pentru statul român. Mă gândesc dacă nu sună pretenţios şi aş înlocui cu "am muncit pentru mine în slujba oferită de statul român". Aleagă cine-o vrea, chestia asta cu statul e destul de ambiguă! Voi posta începând de mâine continuări: Faptele au consecinţe. Analiza consecinţelor. Alte opinii pe această temă. 
P.P.S. Pe aceaşi temă, în alt registru, recomand articolul de la adresa http://microbe-is-tool.blogspot.com/2010/10/sil-vous-plait-monsieur-eleve.html

Clasele societăţii noastre (II)

Notă introductivă: Cu această parte se încheie textul bunului meu prieten. Am mai primit de la el anumite comentarii şi completări pe acest subiect şi recunosc că mi-am exprimat şi eu în mai multe rânduri, în conversaţii cu el sau în scris , părerea despre tema pe care a abordat-o. Cum testul cel mai bun este opinia publică, am decis că voi veni cu aceste completări numai dacă interesul vostru o va impune.

Clasele societăţii noastre

sau o posibilă împărţire a societăţii, apropiată  nouă, în patru clase (categorii),  folosind pentru aceasta raportarea la voinţă şi putere

Stăpânii, cetăţenii, experţii şi profeţii

Partea a-II a - Experţii şi profeţii

Categoria a 3-a (Experţii)

Cei care nu vor să “se bage” chiar dacă pot să ia. De regulă sunt prost văzuţi de toţi. Tăntălăii. De cele mai multe ori oameni inteligenţi, educaţi, profund morali sau cu un cod etic solid, bazat pe tradiţie, pe valori verificate în timp. Nu îi interesează participarea activă, în societate, în mod deosebit. Conservatori. Ţin la propria imagine şi cultivă respectul de sine. Ştiu însă cum sunt priviţi de ceilalţi, deformat şi incorect în opinia lor, ca fiind ridicoli. Sunt respinşi de cei din categoria cetăţenilor pe care şi ei îi detestă profund. Din nefericire, uneori, ajung să “migreze” trist în zona acestora, lucru pe care îl consideră, în acele momente teribile, ca pe o fatalitate. Până la urmă ceilalţi (stapânii şi profeţii) le-au fost nerecunoscatori! Oamenii de categoria întâi (stăpânii) nu dau doi bani pe ei, se folosesc de priceperea lor şi de cele mai multe ori profită de obedienţa şi educaţia lor pentru a-i umili. Nu vor primi din partea stăpânilor aproape nimic. Râvnesc pe ascuns la poziţia de stăpân, jinduiesc după libertatea şi demnitatea acestei stări, dar numai pe căi acceptate moral. Un câştig la loterie sau o mostenire le-ar fi de mare ajutor. Statistic, acest lucru este extrem de rar, aşa că parvenirea nu îi caracterizează. Sunt inactivi în piaţa idelor, nu polemizează, nu exprimă opinii în societate. Au mult bun simţ. Deţin o bună calificare şi îşi fac meseria cu obsesia perfecţiunii. Mulţumiţi şi cu conştiinţa împăcata. La moartea lor nu vor să supere pe nimeni, speră să nu facă “deranj” şi să iasă discret din scenă!

Categoria  a 4-a (Profeţii)

Cei care nu vor să ia şi nu o pot face, reprezintă ultima categorie, negaţia stăpânilor. Practic există în ierarhiile sociale numai prin accident.  Neputinţa lor nu are la origini vreun handicap mental sau fizic ce poate fi diagnosticat şi în consecinţă tratat, cu toate că aceasta este un dat întotdeauna şi nu ceva dobândit ulterior. Ei pot fi oricând clasificaţi, folosind negaţia, în categoria celor ce vor şi pot, numai ca teritoriul lor este complementar celui dominat de stăpâni. Aici  găsim sfinţii (ne)canonizaţi, savanţii, poeţii organici, gânditorii, intelectualii (în sensul originar al termenului, pe acest cuvânt având o permanentă şi inegală dispută cu cetăţenii), în general naivii extrem  şi oligofrenii. Gradul de inteligenţă îi împarte în două categorii atrase polarizat, pe de o parte de genialitate şi pe alta de idioţie. Cultură extremă sau analfabetism! Foarte toleranţi sau absolut intoleranţi. Extremişti. Sunt duşmanii de moarte ai cetăţenilor, relaţie biunivocă, sunt însă toleraţi şi chiar bine văzuţi de cei din categoria stăpânilor luminaţi, care pot face cu ei acte de caritate sau de mecenat. Stăpânii societăţii se simt bine în preajma lor şi uneori le transferă din respectul cu care sunt înconjuraţi. Până la urmă se simt oarecum fraţi, o fraternitate de neînţeles pentru cei din categoriile 2 şi 3, care îi vor bănui întotdeauna pe profeţi de dorinţa de parvenire şi comportament imoral. Suferinţa lor e fără leac, perfect conştienţi de statusul lor, îşi recunosc tragismul situaţiei. Reacţiile lor în societate sunt de regulă extreme, pot fi foarte periculoşi dacă sunt ascultaţi de un stăpân prea hotărât! Ceea ce spun ei este înţeles adesea metaforic de ceilalţi, de aceea vorbele lor nu au deloc impact în mediul majoritar al cetăţenilor. Experţii (categoria a 3-a) sunt jenaţi de comportamentul deplasat al profeţilor, pentru experţi ei reprezintă răul de care trebuie să se ferească, ridicolul absolut de care se delimitează cu ajutorul bunului-simţ. Utili numai atunci când sunt protejaţi de un stăpân luminat, beneficiază de viziunea lor întreaga societate. Cei foarte inteligenţi pot deveni cu uşurinţă buni experţi (categoria a 3-a), uneori o fac, dar consideră aceasta ca fiind un sacrificiu! Duşmani ai democraţiei, sunt condamnaţi la izolare şi damnare în piaţa publică. Catalogaţi ca nebuni, ei pot fi adesea confundaţi cu aceştia prin ţinuta neconvenţională şi neclaritatea limbajului. Nu putem spune că sunt (ne)fericiţi sau (ne)dreptăţiţi, fiindcă am spune un (ne)adevăr. Fericirea, dreptatea şi adevarul sunt trăiri predilecte ale profeţilor!

Ezel Astoa

Clasele societăţii noastre (I)

Explicaţie: Acest text aparţine unuia dintre oamenii la care ţin enorm, pe numele lui: Ezel Astoa. Nu am putut să îi refuz şansa de a debuta în scris, dorinţă veche a lui, astfel i-am oferit, mărunt gest de amiciţie, un spaţiu pe blog. Lucrarea sa o voi posta în două părţi, motivul fiind în primul rând întinderea, dar şi perioada necesară pentru buna înţelegere a textului. Să fie primit aşa cum se cuvine!

Clasele societăţii noastre

sau o posibilă împărţire a societăţii, apropiată  nouă, în patru clase (categorii),  folosind pentru aceasta raportarea la voinţă şi putere

Stăpânii, cetăţenii, experţii şi profeţii

Partea I - Stăpânii şi cetăţenii

Categoria 1 (Stăpânii)

Cei care vor să ia şi pot să încalce legea, cei ce pot să facă un rău colectiv pentru un bine personal. Nu cunosc ruşinea sau regretul, vor şi pot să domine societatea de pe poziţia celui ce “s-a ajuns”. În număr foarte mic, sunt cel mai adesea lipsiţi de orice morală sau etică. Inteligenţi, vor putea folosi permanent poziţia pentru a-şi domina contemporanii. Pot face tot ce îşi doresc, dar cel mai mult îşi doresc să poată şi mai mult. Vor adesea nemurirea pe cale mistică, religioasă sau prin dinastii mundane. Mereu asaltaţi de cei din categoria a doua, se lasă seduşi de aceştia şi fac multe greşeli. Pot face, de regulă, oricâte greşeli, poziţia permiţându-le, vor trece uşor peste acestea cu sprijinul opiniei publice exprimată de cetăţeni. Vor să fie iubiţi şi respectaţi! Vor să fie temuţi şi asta le reuşeşte cel mai bine. Pot face orice le trece prin cap şi o vor face. Au în subordine pe cei din categoria a 3-a (experţii) şi caută relaţii de apropiere cu o anume facţiune din categoria a patra, a profeţilor, având însă, mereu grijă să îi “pună la respect” pe aceştia. Prăbuşirile lor sunt memorabile şi fac deliciul cetăţenilor! 

Categoria a 2-a (Cetăţenii)

Cei care vor să ia şi nu pot, sunt cei cuminţi faţă de şefu’, cei care dau cu “saru’-mâna “, ai dracu’ cu inferiorii, sperând în adâncul sufletului că vor ajunge odată şi odată la masa bogaţilor. Preiau repede comportamentul acestora ca model, de la îmbrăcăminte, vocabular, gusturi muzicale, gastronomice etc. participă adesea la discuţii critice la adresa nedreptăţii sociale, îşi asumă judecăţi de valoare morală, se declară dezgustaţi de “ăstia de la putere” şi în general şi de “noi, cei care nu facem nimic”. Judecă repede si radical![1] De regulă ei stabilesc un cod moral, ştiu “ce se face şi ce nu se face”, “ce se cade şi ce nu se cade”. În unele cazuri  lipsa inteligenţei, deseori incompetenţa, lipsa specializării, lenea, superficialitatea, prostia nu le permit să urmeze profesiuni liberale, să fie competitivi în mod real pe piaţa concurenţială a muncii sau a ideilor. Astfel, stabilesc ierarhii exclusiv prin oficializarea acestora, certificându-le ori prin (auto)recunoasterea publică ori prin documente justificative: diplome, onoruri, titluri.  Nu au încredere în lege, o respectă de frică, o invocă aprig în tovărăşia semenilor, dar se ţin departe de ea. Inteligenţa nu îi defineşte în niciun fel, regăsim în această categorie de la idioţi cu IQ infim, până la oameni foarte inteligenţi, răspândiţi în mod egal. Neavând beneficiu de pe urma inteligenţei, aceasta e folosită rareori, pusă în slujba “descurcărelii”. În mod cert, ei formează cea mai mare parte a societăţii şi dictează tonul acesteia. Ar fura şi au furat când au avut ocazia, au mai fost prinşi, s-au încurcat uneori, dar au căutat să colaboreze şi apoi “s-au descurcat”. Ştiu bine despre ei înşişi că sunt vulnerabili, iar în comparaţie cu stăpânii societăţii, la care se raportează întotdeauna, nu valoarează absolut nimic! Nu produc beneficii pe termen lung niciunei alte persoane, eventual fac trocuri mărunte şi de scurtă durată. Absolut instabili relaţional, par, în mod paradoxal, foarte legaţi unul de celalalt în mici cârdăşii, fără să cunoască noţiunea de solidaritate. Nu ţin cont de vreo promisiune şi trec peste orice afinitate afişată, având acceptul deplin al celorlalţi cetăţeni din grup, punând întotdeauna trădarea pe seama fatalismului. Pentru aceasta folosesc adesea forma reflexivă, impersonală. La ei se trădează, se schimbă, se fură, se minte etc. Migrează, extrem de puţini, spre categoria stăpânilor, înlocuindu-i. În mare parte se mulţumesc totuşi, ştiind că nu e la fel cu a fi stăpân adevărat, cu rolul de şefi în faţa subordonaţilor din aceaşi categorie cu ei. Sunt jigniţi de cei din categoriile experţilor şi profeţilor, dar îi înving prin număr. Întotdeauna au dreptate!

---

[1] Ca exemplu, în România, îi găseşti povestind "cât de frumos şi de curat" e în Occident, reprezentat de regulă prin Germania, prin autostrăzile minunate şi parcurile auto unde au tranzacţionat maşini SH. Povestesc cu drag, oricui îi ascultă, cum “acolo la ei nu vezi o hârtie pe stradă”, vorbesc cu necaz uitându-se mâhniţi la tine, ca mai apoi, semn decisiv de identificare,  să scuipe şi să arunce pe jos ambalajul de la sandwich.

Dileme (1)

Dacă eu sunt prost plătit, tu esti prost plătit şi el e prost plătit înseamnă că toţi suntem proşti plătiţi?

Comentariu la un articol despre Bacalaureat

Articolul comentat se găseşte la http://microbe-is-tool.blogspot.com/2010/07/bac-ul-de-la-examenul-de-maturitate-la_04.html, pentru a-l citi vă recomand să intraţi la adresa scrisă mai sus.
Postez aici numai comentariul meu la acest articol, asta ca să avem la întâlnirea de miercuri un subiect în plus. Aşadar, vă aştept cu comentarii aici şi la o discuţie peste două zile, miercuri, la Casa de Cultură la ora 13.00.

Dacă ii excludem pe cei câţiva care merg la examen cu încredere în valoarea lor confirmată pe parcursul şcolii şi care trăiesc cu emoţii şi bucurie acestă încercare, cele spuse în articol sunt valabile pentru cei mai mulţi.

Cum sesiza şi Mihaela, nu este nicio supriză ceea ce se petrece de ani buni la aceste examene. Îndrăznesc să spun că aceste obiceiuri vor continua, e loc şi de mai mult după părerea mea, deoarece este o situaţie de tip win-win, un joc unde toată lumea câştigă.

Pentru a fi mai clar, detaliez:

1. Câştigă elevii, marea masă a lor, fiindcă primesc o diplomă care le deschide porţile învăţământului universitar şi/sau ale unei cariere.

2. Câştigă învăţământul universitar, care are o arie largă de selecţie, indiferent la calitatea viitorilor studenţi atât timp cât relaţia e una economică, ca de la prestator de servicii la client. Preşedinţii comisiilor de Bacalaureat sunt profesori universitari.

3. Câştigă liceul, care capătă o anumită prestanţă în urma rezultatelor. Aşa periferia atacă cu succes centrul, liceele mici concurează în rezultate cu marile licee de tradiţie, iar acestea se văd obligate să umfle notele şi să scadă exigenţa.

4. Câştigă părinţii, care au făcut eforturi mari, mă refer la pregătirile suplimentare în primul rând, eforturi materiale de durată sau de moment. Rezultatele bune sunt dovada că şi-au făcut datoria de părinţi.

5.Câştigă profesorii, care i-au pregătit pe elevi la clasă sau în particular. Un eventual eşec(de altfel normal ţinând cont de valoarea candidaţilor, verificată în 12 ani de şcoală), i-ar aduce în postura de ţapi ispăşitori. Doar ei i-au pregătit, nu-i aşa?

6. Câştigă guvernanţii, reprezentaţi de minister şi în teritoriu de inspectorate şcolare. Un procentaj mic de promovare a Bacalaureatului se traduce în proastă gestionare a învăţământului, comparativ cu trecutul glorios. Aşa că se merge asimptotic spre promovabilitate 100%. Nu mai vorbesc de impactul la vot pe care l-ar avea un examen serios, cu o promovabilitate normală de 30-40%.

Aşa cum am spus este, se pare, o situaţie interesantă în care toată lumea câştigă!

Dar dacă analizaţi cu atenţie poate gasiţi şi răspunsul la întrebarea: cine are de pierdut?


P.S. Promisesem că până miercuri nu mai postez nimic. Îmi cer scuze pentru faptul că am mai pus şi acest articol, de fapt un comentariu anterior făcut de mine. De acum, promit solemn: până miercuri, tăcere!

Comentaţi afirmaţiile următoare şi câştigaţi un interesant premiu surpriză

M. despre trei fenomene ale timpului: invazia verticală a barbarilor, domnia proştilor, trădarea oamenilor cumsecade. 

Primul: năvălesc nu barbarii din alte continente ci, de jos în sus, derbedeii. Barbarii aceştia preiau locurile de conducere.

Al doilea: au sosit - pur şi simplu, în sensul cel mai categoric - proştii şi inculţii la putere şi în ciuda tuturor legilor economice şi tuturor regulilor politice fac prostii, ca nişte ignoranţi ce se află.

Al treilea: în loc de a se împotrivi, oamenii cumscade adoptă expectative binevoitoare, se fac că nu văd şi nu aud, pe scurt trădează. Nu-şi fac datoria. Imparţialii şi încrezătorii înregistrează şi tac. Sunt cei mai vinovaţi.

Notă:

Ce părere ai de cele afirmate mai sus de către M.? Are dreptate? Exagerează? De ce face afirmaţiile astea? Opinia ta contează, orice comentator are un premiu surpriză garantat, cu condiţia de a posta până pe 6 iulie, dată la care vom face premierea !

Un gând pe zi (1 iulie 2010)

"De ce dă uneori terorizatul mai mult decât i se cere? De ce atribuie călăului sau anchetatorului gânduri mai subtile, pretenţii mai mari, o sete de cruzimi mai înfiorătoare decât cele reale? [...] adevărul este că terorizatul e mai rău şi mai periculos decât asupritorul său."  (Nicolae Steinhardt - Jurnalul fericirii)



Desen în creion: Moartea lui Orfeu 
Albrecht Durer 1494. 
28.9 x 22.5 cm


Puteţi citi şi copia cartea Jurnalul fericirii - N. Steinhardt de aici: http://www.scribd.com/doc/57027/Nicolae-Steinhardt-Jurnalul-fericirii

De citit / de văzut

Scafandrul şi fluturele , de Jean-Dominique Bauby
O poveste despre cum poţi trăi închis în propriul tău corp, străin de acesta, scufundat în prezent ca şi în trecut, asemenea unui scafandru. O carte scrisă de chiar personajul principal al său, dictată într-un mod unic, de neimaginat. Câteva sute de mii de bătăi de pleoapă - pentru ca noi să putem vedea lumea şi altfel!

Le scaphandre et le papillon , regie Julian Schnabel
Filmul (titlul original The Diving Bell and the Butterfly) este superb (distins cu Globul de Aur), unul din puţinele care se ridică la nivelul cărţii, după părerea mea  depăşind-o uneori. Coloana sonoră de excepţie, selectez aici o singură melodie: All the world is green (Tom Waits). 



Versuri:
ALL THE WORLD IS GREEN 

I fell into the ocean
When you became my wife
I risked it all aganist the sea
To have a better life

Marie you're the wild blue sky
And men do foolish things
You turn kings into beggars
And beggars into kings

Pretend that you owe me nothing
And all the world is green
We can bring back the old days again
And all the world is green

The fase forgives the mirror
The worm forgives the plow
The questions begs the answer
Can you forgive me somehow

Maybe when our story's over
We'll go where it's always spring
The band is playing our song again
And all the world is green

Pretend that you owe me nothing
And all the world is green
We can bring back the old days again
And all the world is green

The moon is yellow silver
Oh the things that summer brings
It's a love you'd kill for
And all the world is green

He is balancing a diamond
On a blade of grass
The dew will settle on our grave(s)
When all the world is green

O dezbatere despre şcoala de azi

Vă rog intraţi şi comentaţi articolul (care aparţine domnului prof. Dan Serafimescu) postat pe această temă la http://microbe-is-tool.blogspot.com/2010/06/bac-ul-de-la-examenul-de-maturitate-la.html . Eu am făcut acolo un comentariu, mi-ar plăcea să se nască o dezbatere, susţinută cu argumente, pe acest subiect!

O imagine pe zi (29 iunie 2010)

Autor : EL GRECO Data :1592 Tehnica :ulei pe pânză, 121,5 x 105 cm Muzeul Ermitaj, St. Petersburg La mulţi ani, tuturor celor ce poartă numele Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel!

Un gând pe zi (29 iunie 2010)

Niciodată binele nu a fost majoritar. Educaţia timpurie a copiilor se bazează pe un mit, şi anume că binele învinge. Acest fapt implică probleme de adaptare, de identitate, de încredere şi coerenţă în gândire. De multe ori se ajunge la formula tragică (inversată): cei care înving (cei mulţi, cei puternici) reprezintă binele.

Imaginea:

Martyr of St Peter

Masaccio 1426

Un gând pe zi (28 iunie 2010)

Fiecare moarte este un eşec al proiectului de nemurire al inteligenţei. 

Risipa banilor publici - examinare de 2 lei

Nu puteam trece nepăsător pe lângă risipa facută, tocmai acum în plină criză, de către Guvernul României reprezentat de domnul ministru Daniel Funeriu. Ia uitaţi-vă cu câtă largheţe, prin ordin de ministru "cadrele didactice care au fãcut parte din comisiile de bacalaureat la proba de competențe lingvistice și digitale vor primi de la 2 lei/candidat pînã la 75 lei ca membru ori secretar."    


Urez succes tuturor elevilor care susţin astăzi prima probă scrisă la examenul de bacalaureat !

Un gând pe zi (27 iunie 2010)

Odată cu noi se naşte si Celălalt. Îl descoperim mai târziu, este cel făcut de educaţie, constrângeri, convingeri.

Un gând pe zi (26 iunie 2010)

Astăzi ne gândim toţi, aşa poate dăm răspuns la o întrebare: chiar şi animalul are demnitate?
(vezi articolul Despre conştiinţă)
Urmăriţi filmul:

Dosarele eroilor noştri: Fenomenul Piteşti (2)

Găzduiesc astăzi, în cadrul dosarului Fenomenul Piteşti, opinia unui prieten, fost elev al Liceului Teoretic "Ion Mihalache", Topoloveni (promoţia 2005), astăzi absolvent al unui master în ştiinţe politice al Universităţii Central Europene din Budapesta. Mihail Chiru, căci despre el este vorba, a realizat peste 30 de interviuri de istorie orală cu foşti deţinuţi politici, pentru Fundaţia Academia Civică, cunoscând astfel de aproape amploarea şi complexitatea sistemului de represiune al închisorilor politice din România. Articolul de astăzi trebuie parcurs cu grijă, o dată pentru valoarea informaţiilor şi bogăţia trimiterilor la surse, a doua oară pentru că, păstrând ţinuta academică, limbajul folosit aparţine unei terminologii specifice cercetării istorice şi sociologice, iar nu în ultimul rând pentru profunzimea concluziilor asupra unei istorii tragice, care se prelungeşte până în zilele noastre, observând cum "[...] descendenţii pe linie directă ai Securităţii au învins descendenţii în linie directă ai Partidului la ultimele alegeri prezidenţiale, făcând jumătate din populaţie să se bulucească la urne pentru a o re-educa pe cealaltă jumătate şi a o salva o dată pentru totdeauna de... comunism. "

Aşadar, citiţi al doilea material al dosarului:

Gânduri despre Piteşti

Mihail Chiru

Dincolo de toate nuanţele istoriei sociale revizioniste, România comunistă nu s-a apropiat niciodată de arhetipul totalitar colectivist, fie el „Marea Teroare” stalinistă ori „Marele Salt Înainte” iniţiat de Mao. Exterminarea elitelor politice, intelectuale şi religioase şi reprimarea ţăranilor care se opuneau colectivizării, păstrând magnitudinea populaţiilor, nu puteau egala frenezia epurărilor, deportărilor şi uciderilor în masă din cazurile amintite. Un procent estimat cinic de profesorul Daniel Barbu (2004) la 12-15% dintre români care au suferit sau au avut rude suferind în Gulagul românesc. În schimb, prin Fenomenul Piteşti, comunismul românesc poate reclama legitim posterioritate perpetuă în materie de rafinament al pervertirii psihice.

A fost fenomenul o aberaţie lipsită de legitimitate ideologică? România adoptase, ca stat satelit al Moscovei, ideologia comunistă, „maşina de descreierat” (Glucksman, 1991: 171), în care pluralismul şi în consecinţă opiniile distincte de cele stabilite de Partid, sunt oprimate, iar purtătorii lor devin duşmani ai poporului, fără putinţa de a se apăra sau de a se sustrage pedepsei. De aici până la politicid, în sensul lui R. Rummel, nu mai este decât un pas. Se naşte astfel o ţesătură viciată de ideologie şi praxis în interiorul căreia nu se poate distinge adevărul unic de adevăr. Ideea filosofică, de la care au pornit comuniştii în formularea principiilor reeducării, este că „intelectul omului fiind tabula rasa, natura lui nu poate fi decât culturală, deci rezultatul unei educaţii sociale.” (Bacu, 1991: 24) Mergând mai departe cu raţionamentul, ei au presupus că poate exista şi un proces invers, prin care individul să fie vidat de convingerile şi personalitatea sa, şi apoi reeducat în spiritul dorit de Partid. Un proces ce se putea produce prin presiuni psihice, prin tortură fizică, sau prin amândouă. Reeducarea de la Piteşti face parte din ultima categorie, fiind astfel una totală.

Părintele Gheorghe Calciu cel care a demontat ad hoc, la procesele lotului Ţurcanu din 1954-1957, teza oficială conform căreia totul a fost făptuit de legionari din ordinul lui Horia Sima, pentru a discredita regimul comunist, este una dintre vocile cele mai autorizate pentru o desluşire a înţelesurilor Piteştiului. Deşi jurnalul său a fost confiscat la cea de a doua arestare, din 1979, cheia propusă de el, una ce aparţine deopotrivă misticii şi absurdului, nu a putut fi rătăcită: „fenomenul Piteşti nu este antiuman, ca un război, ca o ciumă, ca o revoluţie comunistă; el este suprauman, un război al infernului împotriva lui Dumnezeu, lupta diavolilor împotriva îngerilor, o liturghie întoarsă pentru a inversa ordinea verticală a cerului, pentru a înlocui în sufletul victimelor ierarhia cerească prin ierarhia diabolică” (Calciu, prefaţă la Bacu, 1991: 9)

Ceea ce distinge Fenomenul de alte băi de sânge comuniste, cum ar fi crimele din lagărul de la Lovec, Bulgaria, (acolo unde deţinuţii erau ucişi pur şi simplu, prin zdrobirea craniului cu lovituri de ciomag) este tocmai refuzul umanităţii victimei: pervertirea torţionatului - torţionar aduce cu sine imposibilitatea de a păstra ceva intact din fiinţa sa morală.

Căderea prin Piteşti, care pentru unii a fost fără de întoarcere, merită o cunoaştere exponenţială, permanent actualizată, aşa cum astăzi, după ce zeci de milioane de titluri au fost publicate despre Holocaust, cercetătorii simt încă nevoia să regândească Shoah-ul şi să chestioneze paradigme acceptate sau doar uitate. E suficient de spus că eseurile de popularizare publicate în Occident înainte de 1989 (Dumitrescu, 1978; Ierunca, 1981) despre Fenomen, cu toate meritele lor, avansaseră ideea că nimeni nu a rezistat reeducării. Faptul a fost dovedit ulterior pe baza istoriei orale şi a documente de arhivă, ca unul cel puţin improbabil (Mureşan, 2008).

Dincolo de controversa paternităţii şi de ideea transferului de “know-how” diabolic prin bunăvoinţa sovietică, se găseşte reversul necontestabil al unei responsabilităţii autohtone, pentru că o bună parte dintre executanţii au fost certamente, români. Aceasta impune fără posibilitate de îndoială o problemă veritabilă de identitate naţională: „spaţiul mioritic ca anticameră a fenomenului Piteşti...” (Patapievici, 1995: 231)

Fără a socoti cele câteva simpozioane şi întâlniri ale asociaţiilor foştilor deţinuţi politici, recenta carte a lui Alin Mureşan (2008) bazată pe interviuri extensive cu „piteşteni”, ori proiectul de film al lui Sorin Ilieşu se poate afirma că o dezbatere reală asupra spaţiului imund al Piteştiului încă aşteaptă să se nască. E un cronotop tragic pe care România post-decembristă nu şi l-a asumat, cu toate consecinţele ce decurg de aici. Una dintre ele: privatizarea închisorii Piteşti, distrugerea unei părţi a clădirii şi construirea unor blocuri de apartamente, ce au fost toate acceptate ca parte a normalităţii conversiei capitaliste a mijloacelor de producţie.

Despre Piteşti mai mult se tace. Se tace, dar lecţia este reaplicată la scală naţională cu fiecare ocazie. Nu este vorba numai despre acţiunile schizofrenice ale statului român: comunismul este condamnat, nici un comunist nu ajunge după gratii, ba mai mult, înalţi demnitari comunişti (Ion Dincă şi Paul Niculescu Mizil) sunt în continuare înmormântaţi cu onoruri naţionale. Din contră, „Piteştiul” se rejoacă postmodern, cu implicarea maselor, cu fiecare ocazie posibilă. Doar aşa putea cineva să aibă reflexul de a chema minerii să îi re-aducă pe calea cea justă pe concetăţenii lor din Piaţa Universităţii.

Doar aşa descendenţii pe linie directă ai Securităţii au învins descendenţii în linie directă ai Partidului la ultimele alegeri prezidenţiale, făcând jumătate din populaţie să se bulucească la urne pentru a o re-educa pe cealaltă jumătate şi a o salva o dată pentru totdeauna de... comunism.

Referinţe:

Dumitru Bacu, Piteşti, centru de reeducare studenţească, Editura Atlantida, Bucureşti 1991

Daniel Barbu, Republica Absentă. Politică şi societate în România postcomunistă, Editura Nemira, ediţia a II-a, revăzută şi adaugită, 2004.

Grigore Dumitrescu, Demascarea, Munchen, Ion Dumitru Verlag, 1978

Andre Glucksman, Bucătăreasa şi mâncătorul de oameni. Eseu despre raporturile dintre stat, marxism şi lagărele de concentrare, trad.de Mariana Ciolan, Humanitas, 1991

Virgil Ierunca, Fenomenul Piteşti, Editura Limite, Madrid, 1981

Sorin Ilieşu, proiectul filmului documentar, Genocidul Sufletelor: http://www.experimentulpitesti.org/public/apelul-nostru/

Alin Mureşan, Piteşti. Cronica unei sinucideri asistate, Polirom, 2008

Horia Roman Patapievici, Cerul văzut prin lentilă, cuvânt înainte de Virgil Ierunca, Editura Nemira, Bucureşti, 1995

Dosarele eroilor noştri: Fenomenul Piteşti (1)

Deschid astăzi o nouă rubrică ce va conţine un şir de articole despre câteva lucruri uitate şi îngropate: sacrificiu, credinţă, demnitate, eroism, martiriu.

Tema primului dosar este "Fenomenul Piteşti", aşa cum l-a numit Virgil Ierunca, închisoarea de "reabilitare şi reeducare", de exterminare a condiţiei umane. Închisoarea Piteşti poate fi considerată Golgota neamului românesc, mai ales că aici au fost sacrificaţi cei mai curaţi şi buni, adică tinerii.

Nu voi putea scrie singur această rubrică, am nevoie de sprijinul şi de suportul fiecăruia, scrieţi aşadar articole, comentarii, trimiteţi fotografii, desene, gânduri despre cele ce vă vor fi prezentate, unora dintre voi pentru prima dată.

Alături de prieteni şi de colegi am pregătit un film, iar de mâine vom posta alte materiale cu acest subiect.

Filmarea este realizată astăzi, 25 iunie 2010, muzica: Tatăl nostru - Corul măicuţelor de la Recea, Rugă - versuri Corneliu Coposu.

Astăzi, dacă rămânem nepăsători, martirii noştri mor pentru a doua oară!
Iartă-ne Doamne!

Aşadar, deschidem primul dosar: Fenomenul Piteşti

Un gând pe zi (25 iunie 2010)

"Unii oameni asteaptă toată viaţa să îi aplaude lumea şi deabia cu puţin înainte de moarte îşi dau seama că au jucat în faţa unei săli goale."

Arnon Grunberg (autor al cărţii Istoria calviţiei mele)

CONCURS DE COMENTARII, CU PREMII ÎN CĂRŢI!

   De la delirul limbii de lemn până la presa tabloidă cu titluri bombastice e un drum scurt, asfaltat şi semnalizat corespunzător! Însă cei ce cred că un aşa hal de elocinţă este la îndemâna oricui se înşală (cum altfel?) amarnic.  Ca peste tot, avem şi aici campionii talentului, ale căror texte noi le oferim GRATUIT, din nefericire doar în format digital. Domniile voastre, scumpi comentatori, puteţi să le printaţi pe hârtie fină şi să le folosiţi aşa cum se cuvine, împăturite în patru. Textele propuse sunt reale, autentice, dar nu băgăm mâna în foc pentru originalitate, fiindcă, nu-i aşa, geniul românesc se transmite uşor (e contagios!). Ne îngăduiţi aşadar să nu dezvaluim autorii (de cele mai multe ori aceştia trăiesc printre noi), dar să punem în lumină, cu tot respectul, OPERA!

    Ca să vă ferim de ispita tabloidizării sau a limbajului modular din lemn de cea mai buna calitate, noi, ca nişte gazde bune, nu vă legăm de catargul corăbiei, ci vă oferim, ca premiu binemeritat, două cărţi de calitate!

    Una dintre ele (la alegere) se oferă celui mai inteligent (amuzant, inspirat, haios etc.) comentariu pe textul propus, iar cealaltă o dăm aceluia pe care sorţii îl vor alege (pe scurt, tragem la sorţi dintre ceilalţi comentatori)!

    Regulamentul concursului:

1. Comentaţi scurt şi la obiect textul propus.
2. Dacă vă mai vin idei recomentaţi textul propus.
3. Identificaţi-vă prin semnarea comentariului sau cu un add contact pe mess.
4. Durata concursului este de doar două săptămâni, la finalul cărora juriul şi sorţii vor alege câştigătorii.
5. Premierea se face în stil mare, cu o întâlnire şi discuţii spumoase la un pahar de suc sau, după caz, de bere. Locaţia, invitaţii de seamă şi data vor fi anunţate pe blog.
6. Nu fi trist dacă nu ai luat acum premiul! Concursul acesta este permanent, căci slavă Domnului, e plină grădina sa de frumuseţe în exprimare!

Premiile acestei ediţii sunt:

Rem de Mircea Cărtărescu şi  

Mensa – teste de inteligenţă cu numere 

Baftă tuturor!

Iată primul butuc, iată prima încercare! Încercaţi-vă măiestria şi luaţi-l la rindea!

“Argumentul proiectului derivă din chiar dreptul la sănătate, care este unul din drepturile fundamentale ale omului, ceea ce motivează pluriperspectivismul abordării, datorită imenselor implicaţii individuale, sociale şi demografice. Realitatea contemporană a demonstrat necesitatea formării unor abilităţi în rândul copiilor şi al tinerilor privind fundamentarea unui stil de viaţă sănătos, responsabil pentru ridicarea nivelului de trai. […] Racordarea educaţiei la realitate se realizează prin intermediul activităţilor extraşcolare, cu impact imediat, valorizând experienţa, cunoştinţele, abilităţile şi competenţele elevilor, oferindu-le spaţii de exersare în medii pertinente, autentice ale integrării lor sociale în comunitate.”