M-am reîntâlnit cu această carte după mai bine de 17 ani, aşa că s-ar putea spune că e o recitire. Din (ne)fericire nu îmi mai aminteam nimic esenţial din ea, plăcerea lecturii fiind dublată astfel de (re)descoperirea acţiunii. Unde să o încadrez?
Andre Gide o numeşte drept
sotie (fr. farsă), dar asta nu spune prea multe. Iată ce am găsit eu aici: ironie, acţiune, umor, suspans, o urmă de
Umberto Eco (
Pendulul...), ceva dintr-un
bildungsroman şi multe motive de reflecţie asupra existenţei, fie ea urmarea providenţei sau întâmplării.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu